Miracolul de Mahsun Kırmızıgül.
O miniatură contemporană
Nu e de ajuns să crezi în miracole. Trebuie să le şi înfăptuieşti. Cam aşa ar putea suna mottoul ecranizării lui Mahsun Kırmızıgül. Miracolul (Mucize, lb. turcă) este un film despre curaj şi iubire, despre datorie şi despre puterea tradiţiilor.
Faptul că pelicula reprezintă ecranizarea unor evenimente reale petrecute într-o Turcie nu cu mult diferită faţă de cea din prezent trece pe planul secund atât timp cât ceea ce primează sunt solidaritatea şi dorinţa de depăşire a propriei condiţii.
Firul narativ al peliculei poate fi destul de înşelător deoarece atenţia cade de-a lungul filmului pe aspecte diferite fără însă a primejdui tema care răzbate din fundal.
Îl găsim astfel, la început, pe Mahir, un învăţător împlinit care locuieşte într-un oraş din vestul Turciei şi care e repartizat la capătul celălalt al ţării, un loc ce ar putea foarte bine fi capătul lumii: satul unde urmează să predea se află departe de urmele civilizaţiei, într-o zonă geografică vitregă care lasă amprente puternice asupra locuitorilor.
Drumului parcurs pe jos, cu un geamantan în mână, prin munţii galbeni şi goi, călcând pe iarba uscată, un drum care pare că nu duce nicăieri şi care nu se va termina vreodată, i se opune acelaşi drum parcurs la finalul povestirii cinematice, de această dată cu o ţintă precisă şi, mai ales, aducând împliniri în loc de incertitudini.
Regizorul Kırmızıgül, cunoscut mai mult in domeniul muzical, reuşeşte să surprindă mai multe faţete ale Turciei de la partea socio-politică a anilor 1960 până la cea cultural-tradiţională atemporală.
Microcosmosul satului lăsat în voia lui Allah are în centru un bătrân înţelept şi respectat, stâlpul comunităţii în jurul căruia se ţese o reţea pitorescă de rude care reprezintă însuşi sufletul poporului turc frământat în acea vreme de tulburările provocate de răsturnarea regimului democrat şi lovitura militară de stat.
Dar de la cutumele lumii patriarhale, ochiul camerei de filmat se îndreaptă către Aziz, un personaj-simbol, atât al filmului cât şi al epocii. Într-o notă tragi-comică, filmul ni-l prezintă pe acest Aziz, „nebunul satului”, mereu necăjit de copii dar care se îndrăgosteşte mai întâi de învăţătură, iar mai apoi de cea care îi va deveni soţie.
Adunarea bărbaţilor din care sunt excluse femeile joacă rolul unui cor din tragedia greacă, iar ritualul alegerii miresei scoate la iveală aspectele obiective şi prolifice ale ceremonialului nupţial.
Finalul ciclic e doar o mărturie în plus că soarta umanităţii e ineluctabil legată de ciclurile naturii şi că miraculosul nu e ceva supranatural, ci un ţel realizabil.
